Renumita actriță Eugenia Botnaru face parte din pleiada de actori talentați ai Perioadei de Aur a teatrului național moldovenesc. A jucat în sute de spectacole de teatru, film și spectacole radio. Are mulți discipoli, activând și în calitate de pedagog în domeniu. Generații întregi au crescut cu vocea ei inconfundabilă, cu jocul de mare talent în spectacolele ”Păsările tinereții noastre”, „Soacra cu trei nurori”, „Tata”, „Pomul vieții”, „Cât o fi să mai trăim”, „Muza de la Burdujeni”, „Zamolxe”, „Război și pace”, pelicula cinematografică „Singur în fața dragostei” și multe multe altele. Pentru merite deosebite, a fost distinsă cu titlul de „Maestru în arte”, cu Medalia „Meritul civic” etc.
ACASĂ: De unde vine Eugenia Botnaru?
Eugenia Botnaru: M-am născut la țară, în satul Nădușita, r. Drochia, într-o familie de țărani, în anul 1936. Am văzut de toate în viața asta: și perioada când eram parte a României, și cea de ocupație sovietică, și foametea, și deportările din perioada de tristă faimă, dar, iată, și cea de acum, când am ajuns ca acește guvernări, așa-zis democratice, când birocrații au adus teatrul în rolul de Cenușăreasă, iar oamenii de cultură, pur și simplu, sunt umiliți și mor de foame, având salarii și pensii mizere.
În școală am reușit de toate: și să am note bune, dar și să mă impun la diverse concursuri raionale și republicane, ca o bună declamatoare. Ințial, părinții, gospodari de la țară, având doar un singur copil la casă, au droit să mă facă medic. Chiar m-au trimis să susțin examenele de admitere la Institutul de medicină, la care eu… nu m-am prezentat, spunându-le mai apoi că n-am trecut concursul. Pentru că simțeam că nu e meseria mea și că menirea mea este Arta.
ACASĂ: Care au fost primele succese?
Eugenia Botnaru: Dragostea de teatru nu m-a părăsit toată viața. După daravera cu medicina, am avut norocul să fiu apreciată la niște concursuri republicane, ca mai apoi să fiu remarcată și invitată de renumita actriță Nadejda Aronețkaia la un concurs de suplinire a locurilor vacante în teatrul cu denumirea pe atunci „A. Pușkin”. Eram în culmea fericirii, dar, când le-am spus și părinților despre bucuria mea, dânșii mi-au interzis să mă duc în Chișinău, argumentând că actoria nu-i profesie de om serios. Probabil, prea mare era dragostea de teatru, că iar le-am ieșit din cuvântul părinților și… am fugit de-acasă. Sosisem prea devreme și, în Chișinău, am dormit pe o bancă în parcul Catedralei, ca a doua zi să fiu prezentă la teatrul „A. Pușkin”. Peste câteva zile, tata m-a găst, am plans amândoi și m-a binecuvântat, zicându-mi: „Vezi, fata tatei, să nu mă faci de rușine”.
ACASĂ: Ce a urmat?
Eugenia Botnaru: Dumnezeu a avut grijă de mine pe tot parcursul carierei mele de teatru. Am făcut parte din prima promoție a facultății de teatru din cadrul Conservatorului din Chișinău. Fiind studentă, am jucat în multe spectacole puse în scena Teatrului „A. Pușkin”. Au urmat 57 de ani plini de viață adevărată. Am jucat în sute de spectacole, filme artistice, dublări de filme, spectacole radio etc. Mereu am tot învățat și de la alți artiști, având ca parteneri în scenă pe marii actori ai Moldovei, pe Constantinov, Darienco, Plăcintă, Gherlac, Apostolov, Cazimirova etc. Imediat ce timpul de afară se încălzea, trupa pleca în turneu prin toată republica pentru o lună sau chiar mai mult. În remorca unui camion încăpea toată echipa.
ACASĂ: V-am văzut și la protestele populare organizate de societatea civilă împotriva mafiei de la guvernare?
Eugenia Botnaru: Da, am fost și voi fi mereu alături de spectatorul meu, de poporul ăsta mereu năpăstuit de soartă. Acum pot să constat și eu, la cei 82 de ani ai mei, după 57 de ani de activitate artistică, cu o pensie de 1997 lei, dar cu achitarea taxelor comunale de circa 2400 lei, cu mizeria din jur, că doar de noi, de mobilizarea noastră, depinde cum ne vom făuri un viitor mai bun aici, acasă.
ACASĂ: Ce le doriți cititorilor revistei ACASĂ?
Eugenia Botnaru: Le-aș dori cititorilor revistei ACASĂ, dar și tuturor cetățenilor acestei bucăți de pământ, să facă tot ce depinde de ei ca să trăiască în demnitate, să-și educe frumos copiii, să le dea carte, să-i crească oameni culți. Să transforme Moldova într-un loc, în care să vrei să te întorci de oriunde te-ai afla.
Să-ți iubești locul nașterii nu înseamnă să cânți osanale de dimineață până seara, ci să pui osul la treabă, să critici ce nu-ți place, să nu fii de acord cu mizeria și impostura. Păstrați ce a fost creat de valoare de către predecesori și dărâmați ideologii strâmbe, care pun în capul mesei minciuna. Fiți demni și curajoși!
ACASĂ: Vă mulțumim!
2018 © Revista ACASĂ