Om de afaceri de succes. Proeuropean. Luptă cu rușii. Mai calcă strâmb, dar măcar face ceva. Aparent, cel puțin. Sunt simptomele clasice ale sindromului plahotniucist.
Starea pacientului se agravează când termometrul oscilează între presă care și-a uitat datoria și conflict intern pentru preluarea puterii. În acel moment, pacientul acuză stări de aroganță nemărginită, abuz grav de putere la toate nivelele, șantaj al superiorilor pentru avansare în poziții în stat și, numaidecât, rușii. De exemplu, forțează primarii altor partide să treacă la cel de guvernare, amenințând, în caz contrar că nu vor primi granturilor pentru localitatea lor sau nu vor putea candida la următoarele alegeri pentru că ANI și Cancelaria de Stat vor găsi un detaliu tehnic care i-ar descalifica până trec alegerile.
Mediu prielnic pentru agravarea sindromului plahotniucist sunt compromiterea reformei justiției; un dușman imaginar pe care îl crești chiar tu și cu care te faci că lupți exclusiv înainte de alegeri; o fabrică de trolli care să comenteze de pe profile cu poze de pensionari cât de bravo ești și cât de „envidioși” sunt absolut toți care îl critică; și, numaidecât, o parte din populație obosită pe care să o zombeze cu „visul european” cât pacientul își bea ceaiul la Kremlin.
Situația devine critică odată ce pacientul răspunde la orice acuzație cu „Probe aveți?” și îi convinge pe cei naivi din jurul său să repete ca papagalii aceeași frază, până când acesta câștigă lupta interioară, iar cei cuminți pierd orice influență și pacientul preia puterea în stat.
Sindromul plahotniucist se tratează în dependență de nivelul de avansare a acestuia. Tratamentul pentru faza terminală, când nici UE nu mai tolerează să îi fie folosit drapelul drept scut pentru a crește un nou regim oligarhic, sunt protestele masive în stradă. De aceea se recomandă identificarea simptomelor cât mai devreme și extirparea tumorii înainte ca aceasta să se extindă asupra puținei părți sănătoase care a mai rămas.